Copilărie, încă îmi eşti datoare cu o mână de castane

Luminile oraşului cad
Şi tocesc asfaltul reavăn
Plin cu bucăţi de copii.

Dacă strâng din pleoape
Sigur găsesc în groapa aceea
O sandală a copilăriei
Şi urmele melcilor pe care îi vindeam.

Îmi place să calc prin gropi.
Cum aş putea altfel
Să-mi amintesc de mersul şleampăt
Al unui alt-eu?


Nu ştiam să citesc. Nu aveam nevoie.

Pe-atunci vorbeam cu vântul.

Dumnezeu are nevoie de vânt

Sunt consecinţa unui geam
ce refuză sa-mi scuipe peste ochi.

Sunt cauza unui zid
rămas aici, născut
pentru naştere
şi de-atunci pentru non-eu.

Şi totuşi,
sunt consecinţa unui geam
ce-mi refuză un vânt lovit de faţă.

Mi-a spus c-ar vrea şi el să fie zid.

Mă tem să nu-l găsesc pe la-nserat
punându-si cărămizi.

Invers

I-am lăsat ochiului bilet
Astăzi,
Lângă cana cu ceai
Zicându-i să-nveţe
Să se întoarcă mai mult
Căci eu am obosit
Şi-i frig aici,
Pe dinafară.

Când pieptul tace, timpul nu există.

Mi-am construit odaia peste cimitir.

Am măturat încet
Cu degetele răschirate
Noroiul sub care dorm
Timpurile cu nuferi.

Iar,
Pe pământul meu
Rămase doar
Oglinda dublă a unui ochi
Ce nu-i al meu.

Minutarul stătea inert
Pe pieptul meu,
De fapt în el.
Învăţase să-mi spună
Că n-am nevoie de ceas
Pentru a spune orele.

Să ştii
Că şi peste cimitir
Zboară îngeri.

Şi nu mi-am pus odaia aici,
Peste cruci,
Ca să le-acopăr,
Ci ca să spun că sunt frumoase.

Poezia virusului culorii interioare

I-am spus
Că o să fie fata cu propriul curcubeu.

De fapt,
Îi făgăduisem că o să-i desenez unul
Peste pleoape.

Îmi cumpărasem şi acuarele.

Dar ea nu avea pleoape,
Iar eu îi promisesem.

Cum aş fi putut să-i spun
Că un curcubeu
Se vede doar cu ochii închişi?

Călătoria rănii spre carne

Ultima formă
Pe care-am purtat-o
Semăna cu o zi.

De fapt, cu o dimineaţă
Ruptă de undeva
Dintr-un pom.

Un păr.

Mi-am agăţat cămaşa şi bocancii
Pe-o creangă
Şi mi-am cules restul de trezire.

După gratiile acelea încă mai doarme povestea unui om

Şi daţi-mi voi o altă mână stângă
Şi degete mai bune
ca să continui pe-aceleaşi cărămizi
acea rugă lăsată,
strigată,
al cărei ecou se mai aude
încetişor
în lacăte, pe la-nserat.

(lui Arghezi)