Poezia de dinainte

Acoperişul iţi cere dintotdeauna să fii sincer.

E ceva în acel singur vertical care te aşază
Cu o cădere mai mult
Deasupra celorlalţi.

Aici se înjură.
Aici se urăşte.
Aici se ucide.

De fapt, cred că şi răsăritul joacă un rol destul de mare
În ghemotocul ăsta de emoţii
Cu prea multe capete libere,
Care suntem noi.

E bine că, aici, pe acoperiş,
Ceasurile îşi uită meseria.

Sculpturi din tavan

Noaptea are ritmul ei.

Ceasurile ticăie
Încrucişat,
Lingându-mi visele
De noţiunea eternităţii.

Casa respiră,
Trosnindu-şi pe furiş
Coastele de prin calorifere.

Aştept în gară,
Ca de obicei,
Cu bagajele ochilor făcute.

Urechile mi le-am pus în rucsac
Ca să-mi aud trezirea.

Adorm.

Sufletul asfaltului

Zgomotul meu e peste oraş.

Planez în formă incoloră
Printre minţi pline de cioburi
Şi tălpi rănite.

Coloana vertebrală ruptă din blocuri
Mi-o întind cât mi-e asfaltul.

Îmi simt plămânii prin canale.
Respir sonor dintre gunoaie.

Locuiesc la parterul tuturor.

Iţi mai aminteşti de mine?

Fiecărei zile ce ne-a rămas

Dacă vrei să mănânci, mănâncă pentru azi.
Dacă vrei să strigi, strigă fiindcă nu te mai cunoaște liniștea.
Dacă vrei să scrii, scrie-te ţie.
Dacă vrei să clipeşti, clipeşte fiindcă vrei să fii orb pentru o clipă.
Dacă vrei să te îneci, îneacă-te pentru că aerul nu iţi mai e îndeajuns.


Nu iţi mai face griji,
Ei oricum nu te vor înţelege.

A doua zi

Tot ce-am reţinut despre absenţă
E de când dormeai în dreapta mea,
Iar eu uram aceeaşi dimineaţa
Fiindcă tot ce-mi cerea
Era plecarea ta.

M-am durut
În încercarea de-a fi
Mai scurt
În căderea de copil rupt.