Panza mea

Unghiile mi s-au rupt
De cand iti scrijelesc retina
Cu superbitatea nebuniei.

Mi-ai reusit, sa stii.

Aburind

Se-arunca un inger.

Pe buze iti picur
Sangele unui strugure
Si ti-l sorb apoi cu nesat.

Ma simti cum ma scurg pe buzele tale ?
Ma simti cum adorm prin parul tau ?
Ma simti ?

Diavoli injunghie cerul

Re minor

In asta noapte
Iti voi invata simturile sa te-nsele.
Vei simti lumina pielii
Si extazul pacatului.

In asta noapte
Ne vom mai sinucide putin.

Proto

Am sa intru in ochii tai
Alergand.

Melopeea muribunda se stinge
In jurul cuvintelor amare
Rostite
In clipa disoluta a esentei.

Potirul Mortii

Eseul vanturilor
Se-astampara prin parul tau

Biologiile carnii mele
Curg
Prin disperarea potirului tau.

Renastem...

Joc

Atarna rupt, inert
Un ciob
Din frumusetea naivitatii.

S-a murdarit
Aici, in palma mea,
In tina inutilitatii.

E absolut cuvantul
Si curtezan ramane amorul
La curtea-mparateasca
A mortii.

Si zici ca ai sens?

Speranta sensului ne-a biruit nedrept absurdul existentei. Aceasta este realitatea transpusa prin iluzia unui ateism departe de a fi agresiv, ci poate doar pasiv.
Astfel, ne regasim in fata eternitatii clipelor, caci in clipe ne scriem viata si gandul. De morala are sa ne-nfulece trupul sau de vom ingenunchia in fata hedonismului venal, finalitatea aceeasi are sa fie. Eternul extern inghite micimea moralitatii si a depravarii si-l transforma in iluzia implinirii fiintei.
In volbura haosului existential si Universal totodata, suntem aruncati asemenea firmiturilor de nisip in furia furtunilor. Aici sensul superior atinge ridicolul si experienta terestra se reduce la impure senzatii dionisiace. Da, lumescul atinge zenitul absurditatii in prezenta invocarilor de izbaviri divine.
Aprofundarea duce invariabil la sangele ochilor, caci suferinta-si trage seva din cunoasterea ce se dorea a fi salutara. Naivitatea, nu ignoranta, ci acea stare larvara precedenta metamorfozei umane, elibereaza acel tot indefinit, ce-alcatuieste simtirea, de iminenta descompunerii fiintei. Frica fatalitatii dispare-n incostienta. Perceptia mortii prin negura absentei contemplarii ei, conduce la o existenta mult simplificata.
Si, iata cum omul se simplifica rational. Divagatia generalizata a ideilor are menirea de a marca atemporal natura umana.
Esentele se-amesteca fara de inteles in cupa vietii. Perspectiva sensului adanceste nivelul sclavagismului cunoasterii in care ne gasim angrenati. Refuzul acceptarii nonsensurilor reprezinta o reminescenta a spiritualitatii cu tangente divine. Si totusi, egosimul primordialitatii umane este absent din aceste afirmatii.
Modernul a descompus sensul in abstract si predestinarea in haos. In aceste doua transformari se afla esenta existentialismului haotic.