Postul retrezirilor noastre

Astăzi nu te voi muşca de lobul urechii
Şi nici de interiorul coapsei.

Voi prefera să-ţi spun
Că aş vrea să dorm,
Gândindu-mă la cum ar fi
Dacă te-aş muşca de lobul urechii
Sau de interiorul coapsei.

Plec din vis.
Încă eşti aici.

Bine ai venit in anotimpul meu.

Ceainicul sfârâie calm.

Trăieşte-mă.

Omul cu picioarele inverse

Limba se taie în doar două jumătăţi.
Câte una pentru toţi

Eu muncesc la salvarea lumii.
Nimeni nu mă vede.

Cerul e stătut astăzi.
Norii miros a cancer.
Urmează să plouă cu tăceri astenice.

Prezenţa e singură.
Ea plânge pentru cer.

Privirile păşitorilor ling asfaltul.
„Nu cumva să mă îndrăgostesc de oameni” îşi spun toţi



Viaţa se aruncă-n valuri.

Scrisoare către Dumnezeu

Am învăţat să merg.

Acum vorbeşte-mi despre sângerări.

Fiecare îşi primeşte ochii

Intrasem în tine de ceva timp.

Am adormit la jumătatea privirilor.
Tu erai.
Eram si eu.
Eram, iar podeaua era limita.

Imaginea ce trebuie arătată
E ucigaşul clasic.

Ne întâlnim la ţigara.
Mă mai ţii minte?
Ah, da, dar doar din priviri.
Ştii ce tocmai ai făcut? M-ai scos din oglindă.

Melci peste viaţă

N-am mai spus nimănui
Că ai învăţat să miroşi a mare.


Pe marea pântecului tău
Nu e niciun catarg,
Niciun tanc,
Niciun câine maidanez,
Niciun înec.

Când vei cădea sfârşită,
Fiindcă ţi-ai dorit atât de mult
Să ştii cum e să mă străbaţi,
Promit că,
Nu voi uita câte linguri de zahăr
Vrei la cafea.

Poezia de dinainte

Acoperişul iţi cere dintotdeauna să fii sincer.

E ceva în acel singur vertical care te aşază
Cu o cădere mai mult
Deasupra celorlalţi.

Aici se înjură.
Aici se urăşte.
Aici se ucide.

De fapt, cred că şi răsăritul joacă un rol destul de mare
În ghemotocul ăsta de emoţii
Cu prea multe capete libere,
Care suntem noi.

E bine că, aici, pe acoperiş,
Ceasurile îşi uită meseria.

Sculpturi din tavan

Noaptea are ritmul ei.

Ceasurile ticăie
Încrucişat,
Lingându-mi visele
De noţiunea eternităţii.

Casa respiră,
Trosnindu-şi pe furiş
Coastele de prin calorifere.

Aştept în gară,
Ca de obicei,
Cu bagajele ochilor făcute.

Urechile mi le-am pus în rucsac
Ca să-mi aud trezirea.

Adorm.

Sufletul asfaltului

Zgomotul meu e peste oraş.

Planez în formă incoloră
Printre minţi pline de cioburi
Şi tălpi rănite.

Coloana vertebrală ruptă din blocuri
Mi-o întind cât mi-e asfaltul.

Îmi simt plămânii prin canale.
Respir sonor dintre gunoaie.

Locuiesc la parterul tuturor.

Iţi mai aminteşti de mine?

Fiecărei zile ce ne-a rămas

Dacă vrei să mănânci, mănâncă pentru azi.
Dacă vrei să strigi, strigă fiindcă nu te mai cunoaște liniștea.
Dacă vrei să scrii, scrie-te ţie.
Dacă vrei să clipeşti, clipeşte fiindcă vrei să fii orb pentru o clipă.
Dacă vrei să te îneci, îneacă-te pentru că aerul nu iţi mai e îndeajuns.


Nu iţi mai face griji,
Ei oricum nu te vor înţelege.

A doua zi

Tot ce-am reţinut despre absenţă
E de când dormeai în dreapta mea,
Iar eu uram aceeaşi dimineaţa
Fiindcă tot ce-mi cerea
Era plecarea ta.

M-am durut
În încercarea de-a fi
Mai scurt
În căderea de copil rupt.