Melci peste viaţă

N-am mai spus nimănui
Că ai învăţat să miroşi a mare.


Pe marea pântecului tău
Nu e niciun catarg,
Niciun tanc,
Niciun câine maidanez,
Niciun înec.

Când vei cădea sfârşită,
Fiindcă ţi-ai dorit atât de mult
Să ştii cum e să mă străbaţi,
Promit că,
Nu voi uita câte linguri de zahăr
Vrei la cafea.

Poezia de dinainte

Acoperişul iţi cere dintotdeauna să fii sincer.

E ceva în acel singur vertical care te aşază
Cu o cădere mai mult
Deasupra celorlalţi.

Aici se înjură.
Aici se urăşte.
Aici se ucide.

De fapt, cred că şi răsăritul joacă un rol destul de mare
În ghemotocul ăsta de emoţii
Cu prea multe capete libere,
Care suntem noi.

E bine că, aici, pe acoperiş,
Ceasurile îşi uită meseria.

Sculpturi din tavan

Noaptea are ritmul ei.

Ceasurile ticăie
Încrucişat,
Lingându-mi visele
De noţiunea eternităţii.

Casa respiră,
Trosnindu-şi pe furiş
Coastele de prin calorifere.

Aştept în gară,
Ca de obicei,
Cu bagajele ochilor făcute.

Urechile mi le-am pus în rucsac
Ca să-mi aud trezirea.

Adorm.

Sufletul asfaltului

Zgomotul meu e peste oraş.

Planez în formă incoloră
Printre minţi pline de cioburi
Şi tălpi rănite.

Coloana vertebrală ruptă din blocuri
Mi-o întind cât mi-e asfaltul.

Îmi simt plămânii prin canale.
Respir sonor dintre gunoaie.

Locuiesc la parterul tuturor.

Iţi mai aminteşti de mine?

Fiecărei zile ce ne-a rămas

Dacă vrei să mănânci, mănâncă pentru azi.
Dacă vrei să strigi, strigă fiindcă nu te mai cunoaște liniștea.
Dacă vrei să scrii, scrie-te ţie.
Dacă vrei să clipeşti, clipeşte fiindcă vrei să fii orb pentru o clipă.
Dacă vrei să te îneci, îneacă-te pentru că aerul nu iţi mai e îndeajuns.


Nu iţi mai face griji,
Ei oricum nu te vor înţelege.

A doua zi

Tot ce-am reţinut despre absenţă
E de când dormeai în dreapta mea,
Iar eu uram aceeaşi dimineaţa
Fiindcă tot ce-mi cerea
Era plecarea ta.

M-am durut
În încercarea de-a fi
Mai scurt
În căderea de copil rupt.

2

Crust. Incrust.
O să le caut în dicţionar. Promit. Însă, după cum sună, sunt cuvinte lăsate pe pământul ăsta de oameni ca mine. Acei „pe lângă”, frumoşi nebuni, uraţi insoliţi. Ne-am găsit la cutremurul ăl’ mare acolo unde falia se desparte. Şi cazi printre pereţi. Cazi. Cazi. Caaazi.

Cazi până ce pereţii se-apropie atât de mult încât nu mai poţi să cazi. Rămâi blocat şi oarecum nemulţumit de situaţie. Eşti inexistent – permiteţi-mi jocul. Nici nu ai rămas sus. Nici nu cazi. Eşti un nicăieri tragic.

Şi-acum ce?

Nu, încă nu ştiu.
Eu încă mă pregătesc de cădere. Îmi iau şi o sticlă cu apă, ca nu cumva să-mi fie sete de-atât amar de…de mine.

astăzi blogul împlinește 2 ani.

Pentru

Să ne întâlnim pe retină,
I-am spus, în timp ce-mi împreunam mâinile
Într-un cerc cu doar două laturi.

Şi dacă nu ne vom vedea acolo?

Atunci,
Aşteaptă-mă între perne,
Cu ochii mijind a somn şi a dor de prezenţă.

4

Îmi curg. Imaginea mea rămâne, de altfel, stropită pe lambriu. Îmi număr sângele cum pătează. Ah, păcat de pereți. Lasă. Trebuie sa rămână ceva aici. O urmă. Un însemn. Un simbol al nemuririi mele ce va fi șters repede, fiindcă vopseaua e lavabilă. Un burete, un pic de detergent și gata, pata mea de sânge nu mai vorbește.

Mi-a plăcut dintotdeauna să îmi punctez ieșirile. Pe aceasta o voi păta.

Sper să nu îmi crească rulmenți și pinioane și bai de ulei.

M-am sincronizat anapoda. Mi-am ratat vremea cu vreo sută de ani.