Copilărie, încă îmi eşti datoare cu o mână de castane

Luminile oraşului cad
Şi tocesc asfaltul reavăn
Plin cu bucăţi de copii.

Dacă strâng din pleoape
Sigur găsesc în groapa aceea
O sandală a copilăriei
Şi urmele melcilor pe care îi vindeam.

Îmi place să calc prin gropi.
Cum aş putea altfel
Să-mi amintesc de mersul şleampăt
Al unui alt-eu?


Nu ştiam să citesc. Nu aveam nevoie.

Pe-atunci vorbeam cu vântul.

Dumnezeu are nevoie de vânt

Sunt consecinţa unui geam
ce refuză sa-mi scuipe peste ochi.

Sunt cauza unui zid
rămas aici, născut
pentru naştere
şi de-atunci pentru non-eu.

Şi totuşi,
sunt consecinţa unui geam
ce-mi refuză un vânt lovit de faţă.

Mi-a spus c-ar vrea şi el să fie zid.

Mă tem să nu-l găsesc pe la-nserat
punându-si cărămizi.

Invers

I-am lăsat ochiului bilet
Astăzi,
Lângă cana cu ceai
Zicându-i să-nveţe
Să se întoarcă mai mult
Căci eu am obosit
Şi-i frig aici,
Pe dinafară.

Când pieptul tace, timpul nu există.

Mi-am construit odaia peste cimitir.

Am măturat încet
Cu degetele răschirate
Noroiul sub care dorm
Timpurile cu nuferi.

Iar,
Pe pământul meu
Rămase doar
Oglinda dublă a unui ochi
Ce nu-i al meu.

Minutarul stătea inert
Pe pieptul meu,
De fapt în el.
Învăţase să-mi spună
Că n-am nevoie de ceas
Pentru a spune orele.

Să ştii
Că şi peste cimitir
Zboară îngeri.

Şi nu mi-am pus odaia aici,
Peste cruci,
Ca să le-acopăr,
Ci ca să spun că sunt frumoase.

Poezia virusului culorii interioare

I-am spus
Că o să fie fata cu propriul curcubeu.

De fapt,
Îi făgăduisem că o să-i desenez unul
Peste pleoape.

Îmi cumpărasem şi acuarele.

Dar ea nu avea pleoape,
Iar eu îi promisesem.

Cum aş fi putut să-i spun
Că un curcubeu
Se vede doar cu ochii închişi?

Călătoria rănii spre carne

Ultima formă
Pe care-am purtat-o
Semăna cu o zi.

De fapt, cu o dimineaţă
Ruptă de undeva
Dintr-un pom.

Un păr.

Mi-am agăţat cămaşa şi bocancii
Pe-o creangă
Şi mi-am cules restul de trezire.

După gratiile acelea încă mai doarme povestea unui om

Şi daţi-mi voi o altă mână stângă
Şi degete mai bune
ca să continui pe-aceleaşi cărămizi
acea rugă lăsată,
strigată,
al cărei ecou se mai aude
încetişor
în lacăte, pe la-nserat.

(lui Arghezi)

Si dupa nesfarsit se pune punct

Noi suntem istoria
Ce nu va trece
Sub coperta,
Caci poezia din asfalt
Nu e atinsa de maini,
Ci doar de picioare.

Refugiul

Impinge-mi spatele
Dincolo de peretii acestia.

Doar spatele, pana ce
Printre caramizi raman vertebre
Si o mana cu praf de plamani.

Venele raman la mine.

Daca dincolo e nimic
Atunci sa construim
Interior
Ideea unei amintiri.

Casa unei palpitatii.

Nudul casei. Creatia.

Din tavan atarna maini.

Maini de copii,
Maini de adulti,
Maini de femei,
Maini de strungari,
Maini cu degete
Sau fara.

Atarna maini.

De cand mi-au aparut maini din tavan
Merg aplecat ca nu cumva sa le trezesc.

Canapeaua mea
S-a prefacut ridat
In buze stranse.

Ma doare canapeaua.

Doar lampadarul meu
M-asteapta printre membre,
Sa-i mai asez in varf
Cate ceva.