2

Crust. Incrust.
O să le caut în dicţionar. Promit. Însă, după cum sună, sunt cuvinte lăsate pe pământul ăsta de oameni ca mine. Acei „pe lângă”, frumoşi nebuni, uraţi insoliţi. Ne-am găsit la cutremurul ăl’ mare acolo unde falia se desparte. Şi cazi printre pereţi. Cazi. Cazi. Caaazi.

Cazi până ce pereţii se-apropie atât de mult încât nu mai poţi să cazi. Rămâi blocat şi oarecum nemulţumit de situaţie. Eşti inexistent – permiteţi-mi jocul. Nici nu ai rămas sus. Nici nu cazi. Eşti un nicăieri tragic.

Şi-acum ce?

Nu, încă nu ştiu.
Eu încă mă pregătesc de cădere. Îmi iau şi o sticlă cu apă, ca nu cumva să-mi fie sete de-atât amar de…de mine.

astăzi blogul împlinește 2 ani.

Pentru

Să ne întâlnim pe retină,
I-am spus, în timp ce-mi împreunam mâinile
Într-un cerc cu doar două laturi.

Şi dacă nu ne vom vedea acolo?

Atunci,
Aşteaptă-mă între perne,
Cu ochii mijind a somn şi a dor de prezenţă.

4

Îmi curg. Imaginea mea rămâne, de altfel, stropită pe lambriu. Îmi număr sângele cum pătează. Ah, păcat de pereți. Lasă. Trebuie sa rămână ceva aici. O urmă. Un însemn. Un simbol al nemuririi mele ce va fi șters repede, fiindcă vopseaua e lavabilă. Un burete, un pic de detergent și gata, pata mea de sânge nu mai vorbește.

Mi-a plăcut dintotdeauna să îmi punctez ieșirile. Pe aceasta o voi păta.

Sper să nu îmi crească rulmenți și pinioane și bai de ulei.

M-am sincronizat anapoda. Mi-am ratat vremea cu vreo sută de ani.

Univers

Cât de mare mă laşi să-mi construiesc planeta?

Până când vei ajunge să-i fii singurul locuitor
Şi-apoi…

Şi-apoi îmi voi da seama că nu va mai fi niciun loc liber,
Iar tu vei fi dincolo de graniţa strigătului meu.

Cumpără-mă

Mai lasă-mă-n plecare
Până când ceasul sună
Ca torsul cafelei de dimineaţă.

Cerul încă mai ştie
Să coboare ceva mai jos de nori

Nesupuneri

Cât de tare ar trebui să ţip
Ca să m-audă gândurile voastre?

Cu câte pietre ar trebui să mai arunc
În oglinzi
Ca să-ndrăzniţi
Să priviţi?

Una dintre definiţii

Sunt mereu
Eul meu
Ce-şi ţine tălpile ridicate,
Măcar puţin,
De la pământ.

Mă zbor aleatoriu
Urmându-mi primul gând.

Mă numesc Departe.

Lumina şi alţi demoni

Către mine:

Şopteşte-ti sufletul mai departe
Ca pe o dorinţă pusă prea târziu.

Către ei:


Mătură-mi din cale viitori-mi paşi
Şi ajută-mă să-nţeleg ce sunt eu acum

Temperatura pielii

Mă fierb în sânge, uitat,
Până ce-n gură începe să-mi apară
Pământ de cimitir.

Astăzi
Voi investi un ochi
Pentru viitoarea nemurire a morţii.

Mă uiţi?

Se-apropie sfârşitul de jurnal

Cromatica naşterilor

Mimează-mi culorile pântecului tău
Pe retină,
Ca să mă revăd înainte de mine,
Răsfirat în eterul violet.

Naşte-mă!

Te nasc!

Despre mine

Ţigara mea se continuă undeva
Şi după ce filtrul a început deja să fumege.

Îmi place să cred că,
De fiecare dată,
O frântură din plămânii mei expiraţi
Ajunge-n tine.

Mă pregătesc

Ultimul chibrit
Mă prinde iară cu ţigara încleştata între degete
Aşteptând să…

Nimic

Aici mi se termină gândul salvării.

De n-aş fi eu, de n-ai fi tu

Şi viața va tăcea cronometrat
De noi ne vom privi
Fără prezențe.

Tu nu ești aici.
Eu nu sunt aici.

Ce apariţie eşti tu

Ce apariţie eşti tu?

A,
Tu eşti momentul
În care mi-am pierdut vederea periferică.

Orbii dintotdeauna au ştiut să plângă.

Sub pătură

Aştept nud sub exoscheletul meu cusut in fabrică.

În jur pluteşte
O ceaţă dezordonată
Pe care am scuipat-o pe nări
Aidoma unui balaur înfricoşat.

Pe uşa fiecărei celule
Care mă compune
Atârnă jalnic câte o bucată de carton
Pe care am scris citeţ:
„dezveleşte-mă, mână!”

De n-ar fi Soarele, m-aş orbi

Sunt aproape sigur
Că, de mi-aş pierde ochii
Într-o prăpastie,
Ei vor redefini lumina.

Aud ruperea

Taci!

Taci
Cât să-ţi aud existenţa crudă
Pâlpâind lângă mine,
Iar eu să zac trist
Ştiind că nu eşti
Decât o sinucidere.

O pată de sânge pe imaginea mea din oglindă.

Sunt secundar

Acum,
Secunda asta care tocmai a trecut rostind „acum”
Te-am iubit.

Secunda ce a venit
Şi care iar a trecut din cauza cuvintelor mele
Nu te mai pot iubi.

Atât.
Doar atât.

A doua poveste. Vânzătorul

Te povestesc, bătrâne.

Te-arunc peste cuvintele astea.

Mai vinzi şosete şi pălării
Printre oamenii prea păşiţi?

Mi-aş fi dorit
Să te-aşezi pe scaunul din stânga mea,
Să-mi vorbeşti despre pensie,
Iar eu să te-ascult,
Ameţit de mirosul tău de medicamente.

…încă un huruit de vagoane
Între sutele de-aceleaşi gări.

Mă sunt

Eu sunt om.
Aşa mi s-a spus la naştere.

Crede-mă,
Trupule,
Că suntem doar o coincidenţă a pământului,
Căci eu arăt ca tine,
Iar tu mă simţi ca mine.

Tac ritmic

Şi m-a mutat anotimpul
În cea cameră din spate
Unde becul e ars mereu.

Mi-am întristat…

Prima poveste. Flaşnetarul.

Am urât încă o dată ceasul.

Flaşnetarul.


Să ştii…
Era muzica altui timp.
Era muzica altui om.
Era muzica altui pământ pentru tălpi.

Pe atunci se dispărea altfel.

Haide să murim acum o sută de ani,
Să ne aruncăm măruntaiele peste iubiri strâmbe,
Să ne cântam neputinţele pe sub pervazuri.

Să nu mai fim noi.

Măcar până la acest vers.

Nisip de noapte

Mă trec încet,
De mână,
Visul.

Scurgerea din mine
În mii de forme onirice neclare
Îngroapă somnul
În pernele adânci.

Am bifat
Cu ochii întredeschişi
Încă o rupere de minte.

Desparte-mă,
Noapte.

Dintre neputinţe

Clipeam prea des
Cu mâinile împreunate-n pumni.


Astăzi nu.

Poate nici mâine.

Poate nicicând.

Să-i spun că mi-ar plăcea
Să facem dragoste?

Anti-romanţa din birt

Nimic nou,
Acelaşi nod repetitiv.

Doar zidurile stăteau, pare-mi,
Rezemate de gândurile
Cu miros de chiştoc reaprins.

Le-am vorbit
Cu gura desprinsă
Din alt joc de roluri.

Nu le-am văzut feţele
Însă,
Doamne,
Ce mâini aveau…


Şi-atunci
Mi-am visat visarea
Uitată-n scrumieră.

Nimic nou.
Acelaşi nod repetitiv.
Acelaşi nod repetitiv.

Despre cum se moare

Lovire.

Lovirea de mine
Cu mintea în formă de piatră
Aruncată.

Dincolo.

Acel dincolo
Al copulaţiilor neuronale.

Atingere.

Fătul monocrom.
Naşterea pierzaniei.
Secunda gândului ce-ţi vorbeşte
Despre rost.

Rost?

Şi mai scurte divagaţii pe teme diverse. Inversa anterioarei.

Natura îşi naşte moartea.

Luaţi-i omului mâinile.

Scurte divagaţii pe teme diverse. Noaptea cu Soare.

Se moare aici.

Se moare
Cum o piatră naşte altă piatră
Şi-şi pierde conştiinţa de plin.

Acum
Ea e cifra doi.

Forma asfinţirii

Eu
nu pot.

Eu nu pot
să Eu
în faţa ta.

Morga nopţii solitare.
Autopsia mâinii pe hârtie.
Morga morţilor nemorţi
Născuţi în zile de fără mine.

Nu doare pământul.
Nu ne doare pământul.
Nu mă doare pământul.

Ar fi nedrept să-mi doară
Vârfurile degetelor
După atât amar de priviri în sus

Ruperea de Nord Vertical. Concretizarea plastică a angoasei.

Mă doare timpul meu
De azi,
De ieri,
De septembrie şi-octombrie împreunat,
De douăzeci de ani
Lăsaţi pe câte-o bancă din parc
Şi
Lipiţi pe capace şleampete de canalizare.

Ustură răsăritul
Reflectat în jaluzelele mele de asfalt.

Poeziile mele sunt nesigure.
Poeziile mele sunt stângace.

Uneori mai scapă furculiţa
În timp ce-ncearcă să ducă
Ciobul de răpire
În gură,
Pentru mestecat.

Narcoticul eticii

Luna se reflectă-n îngeri,
De aceea ne par luminoşi.

Un înger în umbra
E om.

Secretul e în distanţă.

Dacă ajungi pe Lună
O să te numeşti Saturn
Sau pe scurt,
Dracul.

Da…
Îngerii se formează prin depărtări.

Mâncatorii de boală

…
Cum îmi rupeau gândul
În mici sunete şi cartilaje
Abundente în hepatite şi orbiri mediocre.

Îmi spuneam
Că ar fi trebuit să plâng lichid
Şi să port mai multe pietre-n buzunar.

Sub ghetele fizicii. Poate (te) voi găsi.

Formă din nisip
(Omul-Distanţă,
Altcineva)
Se-nalţă casă.

Cărămizi conice,
Cu vârfurile strivite de fruntea rezemată odinioară pe ele,
S-aşază tangent
Unindu-şi nucleele,
Şi-l lasă să calce pe ele.

Are de muncă.

Mereu apare câte-un geam
Al cărui pervaz e scrijelit
Şi, viaţa trecută
(sau, de doriţi,
alegeţi o zi a săptămânii)
Îi apăru o nouă scară
Neşlefuită.

Are de muncă.

Se-ntâmplă adesea
Să-şi scape privirea în urmă
Şi, de fiecare dată,
Uită-n ce cameră este.

El
Este omul
Apocalipsei-omului.

El
Nu există,
Fiindcă nu se ştie om,
Ci doar joc de sine.

Nu sunt

Nu sunt aripă.
Nu sunt vânt.

Nu sunt aici.

Eu sunt
însăşi absenţa mea
Din mine.

Nu sunt picior.
Nu sunt copac.


Sunt piatra ce ucide
Complementul de loc
Şi subiectul posesiei.

Nu sunt
Ca să mă am.

Anti-pasărea

Am început să cred în jos.

Dumnezeule,
Tu…
Tu eşti un orb in faţa ta!



De-aici,
De jos,
Aşa, murdari de pământ, cum suntem,
Vedem.

am terminat si cu bacul...urmeaza admiterea...macar de una am scapat.

Omul-ce-va-veni

În poezia cauzei
Eu
Sunt ideea negândită
A altui timp.

De fapt,
Cred că am lovit
Întâiul uter odată cu Soarele.

Dar, uterul nu ştia
Că el nu era decât
Gândul unei vieţi
Ce va să vină
Aducând cu sine
O voce.

Vocea mea

Crima din fabrică

Iarba este verde
În timp ce sârma se întinde insolent
Între cei doi stâlpi.

Eu caut disperat
Printre sertare şi prin palma ta
Două cârlige incolore
Pe care să le-agăţ de clavicule
Şi să mă întind
Pe sârma asta blestemată.

Acum,
Atârn.



Ştiţi, o să cadă cadavre din mine.

Promiteţi-mi, vă rog,
Că după ce-mi murdăriţi măruntaiele de pământ,
Mă adunaţi la loc.

Poetul locaţiilor inexacte

Mi-am adormit undeva prin creier,
Cu picioarele trecute de scândura
Ce mă ţine adunat.

Visam
Că din mine,
Cel din creier,
Cădeau umeri.

Umerii miroseau a tot ce
Muşcă din roşu
Şi plânge violet.

Miroseau grozav a mine.

Le-am spus să mestece cu grijă degetele şi subraţul.

M-au trezit apoi
Bătăturile care mi se lipeau de palme.

Pesemne ar trebui
Să mai aţipesc puţin
Dacă vreau să par ostenit
De drumurile mele prin memorie.

Se spune că trăim în mintea noastră

Ţi-am scris
Pe-arţarul mov
Din nailon
O uşă întredeschisă.

Arţarul meu,
Al strigătului după mine,
Şi-a scurs şi cel din urmă obraz
Lăsându-mi acea strada a paşilor mei
Şi leagănul vechi, lateral.

Călcăm
Aceleaşi urme de pe apa.
Călcâiul mi-a rămas adânc
Din nou pe acel val.

Portretul timpului din ceas
Stă-ntins pe pietrele de râu
Şi mă priveşte atins.

E trist aici, fără de riduri,
Fără gropi de nisip şi scoarţă de copac.

E trist, să ştii,
Şi tare-aş vrea să-i spun
Că mi-ar plăcea să mă nasc.

Loveşte-mi gândul cu ceva smuls din tine

Toamna
Dumnezeu îşi răstigneşte mâinile.

Păşeşte-ncet
Cu ochiul meu din talpa ta.
Lasă-i răgaz de-un secol
Şi ceva
Să-ţi atingă bătăturile vechi,
Rămase de când
Oamenii încă mai miroseau a Soare.

E primăvară acum.
Timpul spune
Să-ngropi din nou
Acele zece degete
Cu care ne-ai mângâiat tâmplele.

Vine toamna,
Iar crucile aşteaptă.

Copilărie, încă îmi eşti datoare cu o mână de castane

Luminile oraşului cad
Şi tocesc asfaltul reavăn
Plin cu bucăţi de copii.

Dacă strâng din pleoape
Sigur găsesc în groapa aceea
O sandală a copilăriei
Şi urmele melcilor pe care îi vindeam.

Îmi place să calc prin gropi.
Cum aş putea altfel
Să-mi amintesc de mersul şleampăt
Al unui alt-eu?


Nu ştiam să citesc. Nu aveam nevoie.

Pe-atunci vorbeam cu vântul.

Dumnezeu are nevoie de vânt

Sunt consecinţa unui geam
ce refuză sa-mi scuipe peste ochi.

Sunt cauza unui zid
rămas aici, născut
pentru naştere
şi de-atunci pentru non-eu.

Şi totuşi,
sunt consecinţa unui geam
ce-mi refuză un vânt lovit de faţă.

Mi-a spus c-ar vrea şi el să fie zid.

Mă tem să nu-l găsesc pe la-nserat
punându-si cărămizi.

Invers

I-am lăsat ochiului bilet
Astăzi,
Lângă cana cu ceai
Zicându-i să-nveţe
Să se întoarcă mai mult
Căci eu am obosit
Şi-i frig aici,
Pe dinafară.

Când pieptul tace, timpul nu există.

Mi-am construit odaia peste cimitir.

Am măturat încet
Cu degetele răschirate
Noroiul sub care dorm
Timpurile cu nuferi.

Iar,
Pe pământul meu
Rămase doar
Oglinda dublă a unui ochi
Ce nu-i al meu.

Minutarul stătea inert
Pe pieptul meu,
De fapt în el.
Învăţase să-mi spună
Că n-am nevoie de ceas
Pentru a spune orele.

Să ştii
Că şi peste cimitir
Zboară îngeri.

Şi nu mi-am pus odaia aici,
Peste cruci,
Ca să le-acopăr,
Ci ca să spun că sunt frumoase.

Poezia virusului culorii interioare

I-am spus
Că o să fie fata cu propriul curcubeu.

De fapt,
Îi făgăduisem că o să-i desenez unul
Peste pleoape.

Îmi cumpărasem şi acuarele.

Dar ea nu avea pleoape,
Iar eu îi promisesem.

Cum aş fi putut să-i spun
Că un curcubeu
Se vede doar cu ochii închişi?

Călătoria rănii spre carne

Ultima formă
Pe care-am purtat-o
Semăna cu o zi.

De fapt, cu o dimineaţă
Ruptă de undeva
Dintr-un pom.

Un păr.

Mi-am agăţat cămaşa şi bocancii
Pe-o creangă
Şi mi-am cules restul de trezire.

După gratiile acelea încă mai doarme povestea unui om

Şi daţi-mi voi o altă mână stângă
Şi degete mai bune
ca să continui pe-aceleaşi cărămizi
acea rugă lăsată,
strigată,
al cărei ecou se mai aude
încetişor
în lacăte, pe la-nserat.

(lui Arghezi)

Si dupa nesfarsit se pune punct

Noi suntem istoria
Ce nu va trece
Sub coperta,
Caci poezia din asfalt
Nu e atinsa de maini,
Ci doar de picioare.

Refugiul

Impinge-mi spatele
Dincolo de peretii acestia.

Doar spatele, pana ce
Printre caramizi raman vertebre
Si o mana cu praf de plamani.

Venele raman la mine.

Daca dincolo e nimic
Atunci sa construim
Interior
Ideea unei amintiri.

Casa unei palpitatii.

Nudul casei. Creatia.

Din tavan atarna maini.

Maini de copii,
Maini de adulti,
Maini de femei,
Maini de strungari,
Maini cu degete
Sau fara.

Atarna maini.

De cand mi-au aparut maini din tavan
Merg aplecat ca nu cumva sa le trezesc.

Canapeaua mea
S-a prefacut ridat
In buze stranse.

Ma doare canapeaua.

Doar lampadarul meu
M-asteapta printre membre,
Sa-i mai asez in varf
Cate ceva.

"N-am cunoscut cuvantul gandit. Cuvintele mele au fost doar senzatii."

Cesare Pavese

Casa scarilor. Eu stau la unu pe dreapta.

Usile!

Omul cu maini
Linge clanta interioara a usii.

Interioara lui.

Limba ii seaca.

Nevoia lui urla dupa apa.
Nu stie sa planga, nici sa ceara.

Usa incepe sa curga
Sub forma de caini si cristalin tamponat cu vata murdara.

Ochii pateaza talpile.

Acum e murdar
Si e pamant
Si e planeta
Si e bondar
Si e nimic.

Dar e.

Un caine iesit din usa
Roteste calm cheia in broasca.

Broasca oracaie.

Omul cu maini trece dincolo de usa
Tragandu-si genunchii peste praguri,
Lasandu-i abrupt in calcaie.

Altfel uita sa-i simta.

Mana are nevoie de genunchi juliti.

Genunchii ii amintesc de el.

S-a terminat usa, incepe culoarul
Si alta Golgota de urcat.