A doua poveste. Vânzătorul

Te povestesc, bătrâne.

Te-arunc peste cuvintele astea.

Mai vinzi şosete şi pălării
Printre oamenii prea păşiţi?

Mi-aş fi dorit
Să te-aşezi pe scaunul din stânga mea,
Să-mi vorbeşti despre pensie,
Iar eu să te-ascult,
Ameţit de mirosul tău de medicamente.

…încă un huruit de vagoane
Între sutele de-aceleaşi gări.

Mă sunt

Eu sunt om.
Aşa mi s-a spus la naştere.

Crede-mă,
Trupule,
Că suntem doar o coincidenţă a pământului,
Căci eu arăt ca tine,
Iar tu mă simţi ca mine.

Tac ritmic

Şi m-a mutat anotimpul
În cea cameră din spate
Unde becul e ars mereu.

Mi-am întristat…

Prima poveste. Flaşnetarul.

Am urât încă o dată ceasul.

Flaşnetarul.


Să ştii…
Era muzica altui timp.
Era muzica altui om.
Era muzica altui pământ pentru tălpi.

Pe atunci se dispărea altfel.

Haide să murim acum o sută de ani,
Să ne aruncăm măruntaiele peste iubiri strâmbe,
Să ne cântam neputinţele pe sub pervazuri.

Să nu mai fim noi.

Măcar până la acest vers.

Nisip de noapte

Mă trec încet,
De mână,
Visul.

Scurgerea din mine
În mii de forme onirice neclare
Îngroapă somnul
În pernele adânci.

Am bifat
Cu ochii întredeschişi
Încă o rupere de minte.

Desparte-mă,
Noapte.

Dintre neputinţe

Clipeam prea des
Cu mâinile împreunate-n pumni.


Astăzi nu.

Poate nici mâine.

Poate nicicând.

Să-i spun că mi-ar plăcea
Să facem dragoste?