Când pieptul tace, timpul nu există.

Mi-am construit odaia peste cimitir.

Am măturat încet
Cu degetele răschirate
Noroiul sub care dorm
Timpurile cu nuferi.

Iar,
Pe pământul meu
Rămase doar
Oglinda dublă a unui ochi
Ce nu-i al meu.

Minutarul stătea inert
Pe pieptul meu,
De fapt în el.
Învăţase să-mi spună
Că n-am nevoie de ceas
Pentru a spune orele.

Să ştii
Că şi peste cimitir
Zboară îngeri.

Şi nu mi-am pus odaia aici,
Peste cruci,
Ca să le-acopăr,
Ci ca să spun că sunt frumoase.