Omul-ce-va-veni

În poezia cauzei
Eu
Sunt ideea negândită
A altui timp.

De fapt,
Cred că am lovit
Întâiul uter odată cu Soarele.

Dar, uterul nu ştia
Că el nu era decât
Gândul unei vieţi
Ce va să vină
Aducând cu sine
O voce.

Vocea mea

Crima din fabrică

Iarba este verde
În timp ce sârma se întinde insolent
Între cei doi stâlpi.

Eu caut disperat
Printre sertare şi prin palma ta
Două cârlige incolore
Pe care să le-agăţ de clavicule
Şi să mă întind
Pe sârma asta blestemată.

Acum,
Atârn.



Ştiţi, o să cadă cadavre din mine.

Promiteţi-mi, vă rog,
Că după ce-mi murdăriţi măruntaiele de pământ,
Mă adunaţi la loc.

Poetul locaţiilor inexacte

Mi-am adormit undeva prin creier,
Cu picioarele trecute de scândura
Ce mă ţine adunat.

Visam
Că din mine,
Cel din creier,
Cădeau umeri.

Umerii miroseau a tot ce
Muşcă din roşu
Şi plânge violet.

Miroseau grozav a mine.

Le-am spus să mestece cu grijă degetele şi subraţul.

M-au trezit apoi
Bătăturile care mi se lipeau de palme.

Pesemne ar trebui
Să mai aţipesc puţin
Dacă vreau să par ostenit
De drumurile mele prin memorie.

Se spune că trăim în mintea noastră

Ţi-am scris
Pe-arţarul mov
Din nailon
O uşă întredeschisă.

Arţarul meu,
Al strigătului după mine,
Şi-a scurs şi cel din urmă obraz
Lăsându-mi acea strada a paşilor mei
Şi leagănul vechi, lateral.

Călcăm
Aceleaşi urme de pe apa.
Călcâiul mi-a rămas adânc
Din nou pe acel val.

Portretul timpului din ceas
Stă-ntins pe pietrele de râu
Şi mă priveşte atins.

E trist aici, fără de riduri,
Fără gropi de nisip şi scoarţă de copac.

E trist, să ştii,
Şi tare-aş vrea să-i spun
Că mi-ar plăcea să mă nasc.

Loveşte-mi gândul cu ceva smuls din tine

Toamna
Dumnezeu îşi răstigneşte mâinile.

Păşeşte-ncet
Cu ochiul meu din talpa ta.
Lasă-i răgaz de-un secol
Şi ceva
Să-ţi atingă bătăturile vechi,
Rămase de când
Oamenii încă mai miroseau a Soare.

E primăvară acum.
Timpul spune
Să-ngropi din nou
Acele zece degete
Cu care ne-ai mângâiat tâmplele.

Vine toamna,
Iar crucile aşteaptă.