duminică, 19 februarie 2012

Despre sensul vieţii printr-o scurtă împreunare cu tentaţia lypemaniei

Să scrii despre viaţă ca despre un oprobriu în faţa ghilotinei este modul în care ciozvârtele de afecte nu mai pot fi material fecund pentru pudibonderie. În prezenţa ghilotinei, lumea se împarte în două tabere: cei ce ştiu că vor muri în acea zi şi cei ce savurează zgomotos depărtarea fatalului propriu.
Absenţa conştiinţei morţii nu va face subiectul acestui referat, astfel, voi prefera, în schimb, să privesc miop către existenţele ce se desfăşoară cu o apăsare pachidermică aşezată perpendicular pe piept. Căci, deşi nu este o veridică pulsiune excitantă fiecare gură de aer reuşită în prezenţa tensiunilor dominante ale spiritului, efectul acesteia este augmentat de liniile de tranşee ce trebuie traversate anterior.
În apropierea hăului hulpav al volburii existenţiale, pasul încă nefăcut nu poate fi decât unul al consistenţei spirituale, al sincerităţii şi credinţei în forma constituţiei sinelui, posedată până la acel moment. Tentaţia obsedantă şi hăituitoare a drumului neapucat dispare atunci când alegerile diriguitoare de traseu sunt făcute în urma unui exerciţiu de sinceritate faţă de sine. Preferinţele aleatorii şi fortuite, dincolo de relaţia de cauzalitate ce le-a pricinuit, se vor înfăţişa repetativ şi agasant ulterior de fiecare dată când intersecţiile ajung în raza câmpului vizual. Întrebarea „ce-ar fi fost dacă” nu a cunoscut coexistenţa cu starea de echilibru. Spre deosebire de aceasta, interogaţia „ce-ar fi dacă” este purtătoarea unei virilităţi vitale, fiind un veridic act manifest al acţiunii şi al posibilităţii aflate la dispoziţie.
Cele spuse mai sus nu fac drum ocolit pentru dezideratul anunţat mai devreme. Existenţa dusă de-a lungul liniilor conştiinţei iminenţei morţii şi condiţiei umane precare presupune, în ciuda aparenţei, o rămânere în ciclicitatea metehnelor spirituale. Angoasa îşi va demonstra forma finită, potenţa acesteia cunoscând momente de retragere şi de dilatare, datorită situaţiei tributare pe care o are faţă de pluralitatea ramificaţiilor ce pot cădea pradă determinărilor.
Se poate vorbi despre o voluptate a suferinţei aşa cum se poate vorbi şi despre delirul bahic şi despre cel sexual. Suferinţa nu este un act venal, ea îşi primeşte justificarea prezenţei apăsătoare prin exerciţiu, devenind parteneră de noapte şi de dimineaţă. Astfel, readucerile în prima linie a memoriei, a spinilor şi a tălpilor tăbăcite până la sângerare, este o practică a autoflagelării ce-şi pierde din chipul exotic şi neobişnuit. Trecerea sub semnul cotidianului a unor asemenea presiuni este, totuşi, dovadă a elementului stimulant imanent lor. Despre terminaţiile psihologice ale tensiunilor, Cioran afirmă că: „Ori de câte ori nu mă gândesc la moarte, am impresia că trişez, că înşel pe cineva din mine.” Ducerea traiului în prezenţa constantă şi stăpânitoare a conştiinţei morţii se desparte, astfel, de noţiunea deviaţiei temporare, devenind prin sine formă de manifestare a sincerităţii faţă de sine.
„Oraşul m-a învăţat temeri nemărginite.” spune poetul aflat în plin trafic, căci durerea şi teama nu vor putea fi simţite la comun. Dimensiunea intimă a apăsărilor le aduce aproape de locul unde se termină sentimentul solidarităţii, fiindcă afectul multiplu va suferi o tălmăcire de fiecare dată când gazda este schimbată. Dorinţa de împărtăşire a sângelui bolnăvicios este tăiată de singularitatea simţirilor fiecăruia.
Şi, totuşi, unde poate fi găsit leacul ce spulberă negura senzaţia martiriului perpetuu? În primul rând, vindecarea presupune arderi interioare violente, din rămăşiţele cărora altceva este aşteptat să ia fiinţă, în acest caz, o altă conştiinţă formată prin absenţa apăsătoarei paralizii. Situaţia amintită mai sus îşi găseşte valabilitate doar acolo unde conştiinţa a fost dobândită în urma exerciţiului de sinceritate practicat obsesiv. În cazul în care, constituţia spirituală era o simplă gazdă întâmplătoare a organismului tranchilizant, eliminarea elementului străin va lăsa în loc ceea ce fusese dinainte, interpretarea ulterioară a deviaţiei fiind pusă sub semnul accidentalului. Medicamentul, existent în imaginarul anumitor conştiinţe, ca fiind un veridic panaceu, este moartea. „Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii, în sfârşit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu!” Pregătirea pentru moarte cu greu va putea fi smulsă din braţele fricii. Vorbesc de frică, fiindcă visceralitatea sa bolborositoare emană din profesionalismul şi exactitatea morţii. Thanatos era temut şi rareori i se rostea numele în vechea cetate grecească. Moartea nu greşeşte niciodată, este finală şi situată dincolo de drumul de întoarcere şi de refacere a paşilor. Pregătirea pentru o luptă nu este animată de o asemenea spaimă, fiindcă din luptă întoarcerea este posibilă. Împotriva morţii bătălia se duce pentru amânare, niciodată pentru victorie. Negarea dispariţiei nu este posibilă, însă punerea ei sub tăcere da. Aidoma micimii ruşinilor, moartea planează undeva în fundalul existenţei, rareori scoţând un strigăt de amintire.
Alternativa suicidului dezvoltată de Sartre poate fi interpretată ca un manifest ultim al vieţii. Rimbaud spune: „I-am chemat pe călăi, pentru că, ucigându-mă, să muşc din patul puştilor lor.” Agresivitatea intrinsecă gestului sacrificiului este plasată dincolo de obedienţă şi neputinţă, ea alimentându-şi „a voi-ul” dintr-o luciditate sclipitoare prin forţa ei. Capul nu se va pleca şi îşi va privi în ochi decizia. Pe de altă parte se află suicidul fecundat de neputinţă, precum este acela al tânărului Werther, dar, în ciuda cauzei generatoare, voinţa de cufundare întru gest nu poate fi tăgăduită. „Moartea nu poate distruge voinţa de a trăi, căci moartea distruge numai individul, ca manifestare trecătoare a voinţei. Voinţa precede individul, este indestructibilă şi prin urmare sinuciderea sau omuciderea nu dau ceea ce promit.”
Prin urmare, unde se află sensul vieţii? În supravieţuirea cu stoicism împotriva vicisitudinilor Moirei? În preaplinul sau în dezgustul îndreptat către viaţă? În înghenunchere faţă de neputinţă, aidoma lui Oreste? Permiţându-mi o opinie, voi afirma faptul că, sensul vieţii nu se află departe. Tentaţia schimbării şi căutării în exterior trebuie să fie retezată pentru cultivarea cuvântului primordial pentru Noica, acela fiind „întru”. Astfel, deciziile nu sunt de împrumut, ci sunt forma supremă a intimităţii personalităţii, netrecându-se cu vederea condiţia primordială a caracterului lor sincer.















Bibliografie:

1) Cioran, Emil, Despre neajunsul de a fi născut, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, trad. de Florin Sicoie
2) Pavese, Cesare, Poezii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. de Mara Chiriţescu şi de Nicolae Argintescu-Amza
3) Rimbaud, Arthur, Un anotimp în infern, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, trad. de Mihail Nemeş
4) Schopenhauer, Arthur, Viaţa, amorul, moartea, Editura Antet, Filipeştii de Târg, trad. de Constantin Pestreanu

3 comentarii:

  1. Mi-aduci aminte de Cioran. Sper sa nu fii cocotat si tu pe culmile pe care el si-a petrecut adolescenta..

    RăspundețiȘtergere
  2. Esti cretin prietenas

    RăspundețiȘtergere