Memento

Mustesc in intuneric o evadare luciferica.

Ha ha, ce ganduri mari pentru un netot. Ce reverie stupida, ce utopie.

Recapitulam ganduri vechi acum, lasate-n camera din fundul holului prost luminat. Uitasem de ele. Stateau prafuite sub un teanc de fotografii ale unor necunoscuti.

Va rog, nu mai zambiti la aparat. Ma infricoseaza grozav.

Atat de tare m-am speriat incat a trebuit sa arunc fotografiile. Nu-mi permit sa gazduiesc fantome pe hartie.

Acum...voi, gandurilor, de ce-ati revenit ?

Nu e drept.

Nu e drept !

Se-aude frigul cum patrunde prin fereastra crapata.

Astazi am jucat carti. Pariasem cu viata. De-aveam sa termin jocul, viata aveam sa o daruiesc.

Cu fiecare carte asezata in ordinea ce duce spre final, ma temeam mai mult. La un moment m-am blocat iara jocul ajunsese intr-un impas.

Am fost dezamagit.

Intrasem in transa si jucam frenetic.

Dar nu am reusit sa finalizez.

Am stat si-am contemplat.

Ciudat sentiment de usurare ma-nvaluia, fiindca traiam, dar totusi eram dezamagit de nereusita mea.

De ce-mi conditionasem suicidul, de ce a trebuit sa-l leg de un stupid joc de carti ?

Am pangarit idealul evadarii mele.

Onoarea gandului a fost masacrata de lasitate. Nu merit acest nobil act.

Misticul sinucigasului m-a fascinat dintotdeauna. Ah, curajul si nobletea acelui ultim pas premergator trecerii.

Inca nu imi este dat mie acel pas, dar poate candva am sa il merit.

Pana atunci ma regasesc in ipostaza mea eterna, de a visa la onoarea actului, la amintirea perimata ce ramane-n urma faptasului si la durerile incarnate adanc in reculegeri.